Invata sa-ti scrii durerile pe nisip si bucuriile pe stanca

Mi s-a spus de multe ori ca nu exista adevar. Ca nimeni nu l-a vazut, ca nu-l poate arata nimeni cu degetul. Ca fiecare om isi construieste propriul adevar in functie de informatiile pe care le are, de modul in care a fost crescut, de lucrurile in care crede, de cei din jurul lui. Ca nu se poate si e chiar periculos sa incercam raportarea tuturor lucrurilor la un adevar suprem, pentru ca, nu-i asa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevarul lui marunt si neinsemnat, dar atat de important atunci cand il opunem adevarului celuilalt. De nezdruncinat, ca si cand ar fi rupt din acel copac al intelepciunii.
Aceiasi oameni care-mi spuneau ca nu exista adevar, tineau cu dintii de parerile lor, de convingerile lor, de senzattile lor. De fapt, ei isi aparau dreptul de a crede in ce vor ei. De a-si apara universul stramt in numele adevarului propriu. Ei nu pledau pentru intelegere ci pentru dreptul de a nu fi contrazisi.
Atunci cand crezi cu tarie in ceva, pentru ca ai nevoie sa crezi, transformi totul in adevarul tau. Viata ta se muleaza pe acest adevar. Toate lucrurile, oamenii, ideile intra in universul tau doar dupa ce au trecut prin acest sablon, devenit Adevarul. Si-l aperi cu disperare pentru ca nu vrei ca universul tau sa se clatine. N-ai putere sa o iei de la capat. Nu te gandesti niciodata ca cel de langa tine are un univers construit pe baza unui adevar, poate, exact opus celui pe baza caruia respiri si iubesti tu.
Atunci cand intalnesti un om care e capabil sa-si sustina adevarul mai puternic decat tine, atunci cand argumentele lui si rezultatele modului in care crede sunt superioare reusitelor tale, atunci cand simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, apelezi la sintagama atat de preferata de cei slabi: nu exista adevar absolut.
Pentru ca, daca ar exista, cine l-ar detine ? Ce om ar fi capabil sa descifreze secretele universului ? Si cum l-am recunoaste ? Cum as putea accepta ca el e mai bun decat mine ? Mai demn sa detina acest adevar si mai capabil sa-l impartaseasca celorlalti.
Cat din ceea ce cunoastem e adevarat ? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzatia ca stim atatea se dovedesc false ? De ce adevarurile noastre se schimba atat de des ? Oare acesta nu e un indicator al capacitatii noastre de a “descoperi” adevaruri ? Oare nu cumva periodica noastra cautare a adevarurilor care sa justifice noile noastre scari de valori, care sa explice ceea ce ni se-ntampla, care sa ne faca universul din nou acceptabil ar trebui sa ne dezvaluie tocmai fragilitatea unelrtelor cu care decidem ce e adevar si ce nu ?
Acest “nu exista adevar” implica un alt pericol. Acela al deductiei logice ca nici minciuna nu exista. Daca fiecare actioneza in baza propriului adevar, ramane la latitudinea noastra sa stabilim ce e minciuna si ce nu. Modelam realitatea in functie de ceea ce credem noi ca merita sa stea in categoria adevaruri sau in cea de minciuni. Suntem astfel feriti de reprosuri. Ne autojustificam pentru a nu simti sentimentul de vinovatie. Pentru ca, cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru ca e vorba de adevarul tau. Pentru ca, pentru a face fata celorlalti, trebuie sa fi sigur pe tine. Si asta se face cel mai simplu atunci cand lucrurile sunt impartite in alb si negru, atunci cand lumea ta nu e ravasita mereu de cautarea cine stie carui adevar asa-zis absolut, pe care nu l-a vazut nimeni niciodata. Esti sigur atunci cand oamenii se impart in cei care-ti impartasesc adevarul si in cei care impartasesc o minciuna. Pe acestia din urma esti gata sa-i urci pe ruguri si sa-i arzi intru dreptul omului de a detine adevar propriu. Al tau.
Falsificarea adevarului inseamna minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamna adevar ?
Atunci cand nu exista adevar si, in consecinta, nu exista nici minciuna, ce inteles mai are cuvantul “incredere” ? De ce oare raporturile dintre oameni par sa se bazeze atat de mult pe un element lipsit de substanta ? In ce mod am putea sa ne sincronizam adevarurile pentru a se naste acel sentiment pe care-l doresc atatia ? Nu cumva avem incredere numai in cei ce par sa creada in aceleasi adevaruri ca si noi ? Oare nu cumva increderea e doar reflexia propriilor convingeri ? De ce ne doare atat de mult cand cineva “ne inseala increderea” ? Daca aceasta incredere n-a fost decat manifestarea dorintei noastre de a ne simti alaturi de cineva cu care sa impartasim acelasi adevar ? Oare nu suntem mai indurerati de faptul ca am inclus in adevarul nostru cealalta persoana, am asociat credintei increderea ? Oare asta nu arunca o umbra de indoiala asupra adevarului nostru ? Cine a mintit ? Celalalt sau te-ai mintit singur ?
Avem nevoie de adevar. Avem nevoie sa credem in noi si in ceilalti. Nu putem trai fara sa avem sentimentul ca impartasim cu ceilalti un adevar.
Si asta se intampla mult mai usor atunci cand nu-ti pui prea multe intrebari legate de valabilitatea adevarului tau. Dar la fel de usor se farama. Si lasa in loc o mare durere. Odata trecuta, iti fabrici la repezeala un alt adevar. Pentru ca, nu-i asa, nu exista adevar absolut. Cealalta varianta, a incapacitatii noastre de a ajunge la el, este de neacceptat!

Mi-a facut placere sa citesc aceste randuri...
Adevarul este unul pentru toti,dar perceput altfel de fiecare. Noi toti avem nevoie de adevar,dar de multe ori daca unui om ii arunci adevarul in fata s-ar putea sa il jignesti.Sunt persoane care nu suporta adevarul si daca ai facut gresala sa-i spui anumite fapte ai reusit sa-ti faci un dusman pe viata. sau mai exista oameni care neaga(chiar daca sunt constienti ca celalalt ii spune un adevar), isi neaga faptele,isi neaga viata si improasca cu negativism si cu fapte false pentru a deforma realitatea in ochii celorlalti.

Felicitarile mele Albinuta ...

Sinceritatea pentru societate are o mare importanta, fiind una dinte normele morale ale vietii; insa ne ajuta ea in orice situatie? Cert e ca in aparenta, oamenii cauta o atitudine sincera, insa cei mai multi nu sunt in stare sa tina piept realitatii, pentru ca deseori ea raneste si contravine intereselor noastre.

Asadar sinceritatea implica un continut afectiv, el fiind un detaliu aparent neglijabil. A simti adevarul este cu totul altceva de a-l descrie in mod obiectiv. El nu este de gasit in stare absoluta pentru ca noi toti suntem fiinte aproximative si nu persoane cristalizate.

Despre adevarata singuratate nu vorbim decat in soapta. Nu putem tine conferinte publice despre ea. Dealtfel, ce mai inseamna o singuratate trambitata? Nu voi recunoaste decat in fata mea ca sunt singur. Si uneori prefer sa mi-o ascund si mie.

Singuratatea are la prima vedere o conotatie negativa, dar la fel ca majoritatea conceptiilor, si acesta dispune de o perceptie relativa. Ati observat ca de fiecare data cand sunteti suparati sau ganditori aveti tendinta sa va singularizati experienta si sa va retrageti in voi insiva?

Singuratatea nu e chiar rea. Exista momente in care confruntarea cu propria constiinta duce la rezolvarea problemei initiale. Desigur, ajungem in final sa povestim prin ce am trecut celor apropiati noua… dar pana in punctul acela de destainuire trebuie sa trecem de scutul pe care singuri ni-l ridicam

Cum te iubesc? Sa-ncerc o-nsiruire.
Adânc si larg si-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când strabate
Spre gratie, spre tot, spre nesfârsire.
Si te iubesc cu zilnica iubire,
În pasnic fel, în zori, pe scapatate -
Si slobod, cum te lupti pentru dreptate,
Curat, asa cum fugi de lingusire.
Si te iubesc cu patima avuta
În vechi dureri si cu credinta care
Parea, cu sfinti copilaresti, pierduta.
Si te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viata mea! - si Domnul de-mi ajuta
Te voi iubi în moarte si mai tare.

frumoasa poezie adri!

Cum sa-mi impiedic sufletul
sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau ?
Cum sa-l inalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
langa ceva pierdut in intuneric,
Intr-un ungher tacut, strain, nefrematand,
ce nu se-ndeparteaza
cand adancurile-ţi luneca departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioara, pe tine şi pe mine,
ne impreuna totuşi aşa cum un arcuş
din doua strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioara suntem instrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mana lui,
cantec cum altul nu-i ?

bibi ,iubita mea,scrie te rog autorul....mi-ar placea foarte mult sa citesc si alte poezii de-ale lui!
minunate versuri...pline de sensibilitate!

prima este de Cantec de dragoste - Rainer Maria Rilke

apoi a doua
Sonetul XLIII - Elisabeth Browning

s-a sfaramat oglinda in care
te priveai tu.
Asta inseamna
ca nu vei mai veni niciodata
pentru ca nu mai ai
in ce privi!




vreti autor???

Talentoasa lui mama...

frumos albi!!!!! nu ai mai postat poeziile tale ,erau frumoase. poate mai treceti si pe acolo ...

Si ploaia se scurge cu un urlet dezlantuit
de durere...
o ploaie de lacrimi
mari, adanci si grele
Imi picura-n sufletul intinat in vise si noroi
E-un strigat ce sfasie zarile viselor mele
care te cheama-napoi.

Dar ai plecat departe, fara sa-ti duci amintirea,

lasata ca o povara
peste linistea mea
tulburata-ntr-o toamna.
O toamna a gandurilor mele de zbucium si teama
ca vei veni si vei pleca ca-ntr-o simfonie
cantata-ntr-o gama...

frumoase poezii... sunt destul de interesante de citit ... mai ales cand stai sa te gandesti ..

te asteptam si pe tine sa postezi gandurile tale.
nu e neaparata nevoie sa fie versuri
noua ne place si proza