codul bunelor maniere

(Avertisment: sînt departe de-a fi expertă în psihologie; citesc două-trei cărţi în domeniu pe an aşa, pentru cultura mea generală.)

Inteligenţa emoţională e cartea aia celebră a lui Daniel Goleman, cel care a lansat conceptul ăsta producător de atîtea bla-bla-uri psihologice. [1] Punctul de pornire e: „De fapt, avem două minţi, una care gîndeşte şi una care simte”.

Partea I, „Creierul emoţional”, explică mecanismul celor două minţi - pe mine partea asta m-a captivat. Ştiam destul de vag că avem trei „straturi” în creier: un strat ca al reptilelor, primitiv; unul ca al mamiferelor, mai complex; şi al treilea, cel exclusiv uman. Goleman zice că emoţiile depind de reptila din noi, care uneori preia conducerea şi-l reduce la tăcere pe om. La pagina 47 e o ilustraţie din care se înţelege destul de bine treaba asta.

Care va să zică, atunci cînd în tine se dă o bătălie turbată între raţiune şi simţire, între datorie şi pasiune etc., la nivelul creierului conflictul e între neocortex şi amygdala. Cîştigă neocortexul (creierul de om) atunci cînd inteligenţa ta emoţională e suficient de bine dezvoltată. Care inteligenţă emoţională e definită de un nene pe nume Salovey drept suma a cinci capacităţi principale (pag. 73):

1. Cunoaşterea emoţiilor personale
2. Gestionarea emoţiilor
3. Motivarea de sine
4. Recunoaşterea emoţiilor în ceilalţi
5. Manevrarea relaţiilor

Partea a IIa, „Natura inteligenţei emoţionale”, se ocupă în detaliu de toate chestiile astea.

Spre deosebire de inteligenţa „inteligentă” (aşa o numesc io, aia măsurabilă în IQ), inteligenţa emoţională nu e în totalitate înnăscută, adică se poate dobîndi, învăţa, dezvolta în cursul vieţii, mai ales în copilărie.

Şi aici intervine problema mea: mie mi se pare că inteligenţa asta emoţională e tot Măria aia veche, numită educaţie (cei şapte ani de-acasă, bună-creştere, maniere frumoase etc.) cu o pălărie nouă (ptiu, drace, mi-o fi rămas pe cap pălăria din postul de mai jos).

Celelalte trei părţi cam cu asta se ocupă, în mare, cu „Şcolarizarea emoţiilor” (în carte titlul unui singur capitol). Cum să înveţi să te stăpîneşti, să nu sari una-două la bătaie, să asculţi ce zice nevastă-ta, să nu te laşi să aluneci în butoiul cu melancolie, să nu urli la femeia de servici, să nu te mai crezi buricu’ pămîntului etc. etc. Eu am învăţat toate astea, ca şi voi, de la mama şi tata, de la bunici. Goleman, fiind american, a avut ocazia să vadă că la el acasă „mama şi cu tata” nu prea (mai) fac faţă. Că prea mulţi puşti americani sînt prost-crescuţi. Că nici şcoala nu reuşeşte să-i ţină în frîu. Şi fiind o societate în care nu mai e posibil să ţii pe nimeni în frîu cu băţul, cu ameninţarea cazanului de smoală din iad, cu lecturi obligatorii, cu respectul ne-negociabil pentru norme inviolabile, a apărut acolo o necesitate stringentă de a inventa noi tehnici de domesticire a animalului om (le căuta şi Sloterdijk, dar despre el altădată).

Fiind „inteligenţi emoţional” (adică ştiind foarte bine să manevreze relaţiile, v. punctul 5 mai sus), „cercetătorii americani” şi-au dat seama că trebuie să-i păcălească, să-i flateze, să-i gîdile un pic pe concetăţenii lor sălbăticiţi de atîta libertate. Aşa au inventat ei măreţul concept de inteligenţă emoţională care se învaţă în programe speciale în şcoli, cu totul altceva, vezi Doamne, decît reeducarea sau buna-creştere. Că nu li se poate spune părinţilor: „plozii voştri nesuferiţi sînt nişte brute nesimţite după chipul şi asemănarea voastră şi noi ne dăm de ceasu’ morţii să-i umanizăm cît de cît”. În loc de asta li se spune elegant şi corect politic că progeniturile lor trebuie să-şi dezvolte inteligenţa emoţională.

Chestia cea mai enervantă la bestsellerul lui Goleman e avalanşa de studii de caz, de exemple concrete, de povestioare adevărate, cu explicaţii şi concluzii la mintea cocoşului, îngrozitor de plictisitoare. Dar aşa e orice bestseller made in USA.

Cumpăraţi totuşi cartea (a apărut în 2005 la editura „Curtea Veche”Wink şi citiţi cu atenţie primele două părţi, că merită. Dacă suportaţi şi restul, cu atît mai bine, o să vă edificaţi în privinţa unui concept cum nu se poate mai la modă.

PS Următoarea carte pe care am pus mîna (Julian Barnes, Pînă cînd m-a cunoscut, Humanitas, 2006) se deschide cu motto-ul: „Omul se găseşte în situaţia ingrată de a fi fost dotat de natură cu trei creiere care, în ciuda marilor diferenţe de structură, trebuie să funcţioneze împreună şi să comunice între ele. Cel mai vechi dintre acestea este esenţialmente reptilian. Al doilea a fost moştenit de la mamiferele inferioare, iar al treilea este o dezvoltare tîrzie din acelaşi ordin, care… l-a transformat pe om în ceea ce este astăzi.” (Paul D. McLean) Cititorii au o astfel de viaţă, plină de coincidenţe, întîlniri neprevăzute, surprize, regăsiri. O viaţă aventuroasă Smile

Cateva reguli de baza la servirea mesei!

De multe ori se intampla sa fim pusi in situatii mai putin placute atunci cand servim masa la restaurant, sau cand suntem invitati la o petrecere cu pretentii. Nu pentru ca nu am dori ca totul sa iasa bine, ci pur si simplu nu am dat niciodata prea multa importanta unor detalii absolut necesare la servirea mesei. Poate ca unele aspecte sunt cunoscute de cei mai multi, iar altele le veti descoperi cu placere in acest articol.


atunci cand ne asezam la masa nu ne vom grabi sa desfacem servetelul din panza inainte ca toti invitatii sa se aseze la locurile lor. Servetelul se va pune intins pe genunchi, iar cand ne ridicam se aseaza neimpaturit pe masa.

in timpul mesei, vom avea o tinuta cat se poate de potrivita: vom sta drepti, nu lipiti de masa, dar nici prea departe de ea, coatele fiind apropiate de corp, niciodata spijinite pe masa.

nu vom vorbi cu gura plina si nici nu vom mesteca mancarea cu gura deschisa

nu trebuie sa gesticulam prea mult si sa vorbim foarte tare

la servirea supei nu vom sorbi din lingura cu zgomot, nu vom sufla in lingura pentru a se raci mai repede, si nici nu vom inclina farfuria pentru a servi toata cantitatea. Atunci cand servin supa sau ciorba, vom tine lingura cu mana dreapta si o vom duce la gura cu varful

cand vom servi friptura, vom tine furculita in mana stanga, iar cutitul in cea dreapta. Ne putem ajuta de cutit pentru a incarca furculita sau pentru a adauga sos pe bucatica de carne pe care urmeaza sa o consumam.

nu vom musca niciodata din felia de paine. O vom rupe cu mana, iar bucata rupta se va duce la gura tot cu mana

sarmalele, mititeii, chiftelutele nu le vom taia cu ajutorul cutitului, ci cu furculita

cand mancam carne cu os, vom curata carnea de pe os ajutandu-ne atat de cutit cat si de furculita

pastele cu sos le vom servi infasurandu-le pe furculita

prajiturile uscate le vom servi cu mana atunci cand sunt de dimensiuni mici. In caz contrar ne vom ajuta de furculita si cutit

prajiturile cu crema le vom servi cu lingurita

pestele il servim cu un tacam special. In lipsa acestuia vom folosi furculita, ajutandu-ne de o bucatica de paine. Oasele le vom pune pe o farfurie separata, care se aseaza de obicei in partea stanga.

Fructele se servesc astfel:

merele: nu este un gest deloc deplasat daca vom tine marul cu mana si vom musca din el
perele: se taie in patru bucati si le vom manca de asemenea cu mana
capsunile le vom servi cu mana, apucandu-le de codite, atunci cand sunt a atare, iar in cazul in care sunt garnisite cu zahar sau frisca le vom manca mult mai comod cu o lingurita
strugurii si ciresele se vor manca tot cu mana, samburii de degaja din gura in pumnul drept tinut cat mai aproape de gura, si ii vom pune pe o farfurie speciala
caisele si prunele le vom desface cu mana, vom scote samburele si vom consuma cu mana, pe rand fiecare jumatate
piersicile le vom tine cu mana stanga si le vom taia cu cutitul indepartand samburele. In cazul in care sunt foarte zemose le vom servi cu furculita si cutitul."